• Camere Live link="camereLive"
  • Imagini senzaționale suprinse la Letea, în Delta Dunării

    Padurea Letea
    0 Shares

    “Sunt fotograf de peisaj și natură sălbatică, situat în regiunea Dobrogea, sud-estul României. Îmi place să stau afară, să explorez natura sălbatică și să fac fotografii într-un efort de a inspira oamenii să privească natura cu mult mai multă grijă și conștientizare”. Astfel se descrie Adrian Dedu pe pagina personală.  Iar cadrele suprinse de Adrian în Delta Dunării, în Pădurea Letea, îți taie răsuflarea.

    Delta Dunării
    https://adidedu.com/homepage

    “Explorarea Deltei Dunării din caiac rămâne pentru mine cel mai bun mod în care o pot face”

    Mai jos veți citi cuvintele lui Adrian Dedu, imediat după ce a publicat fotografiile din Delta Dunării.

    După ce am petrecut câteva zile pe munte și prin păduri în căutare de viață sălbatică, m-am suit în caiac și am plecat în Deltă cu strictul necesar la mine ca să fac loc aparatului foto în cockpit-ul caiacului. Nu am mers acolo unde se duc turiștii obișnuiți, ci în zonele pur sălbatice ale Deltei. Încă sunt zone d-astea prin Deltă unde nu a călcat picior de om ani de zile și unde natura se desfășoară în ritmul ei. Natura de acolo mi-a arătat în cel mai pur mod că este total independentă de om și mă face să cred că orice efort al nostru de a o conserva prin tot felul de mijloace are impact relativ minim. Tot ce trebuie noi să facem este s-o lăsăm în pace, fără să mai intervenim deloc. Cu nimic. Explorarea Deltei Dunării din caiac rămâne pentru mine cel mai bun mod în care o pot face. Asta pentru că o experimentez în adevărata ei stare, fără să deranjez natura din jur cu motoare de barcă sau cu valuri provocate de aceasta. Nu e ușor, firește. E dincolo de orice zonă de confort pe care o ai în raport cu viața cotidiană. Am padelat aproape 80km în 4 zile prin ape calme și tulburi. Printre țânțari, soare arzător și tot felul de lighioane. Este o oportunitate ideală să meditez și să-mi mai fac ordine prin gânduri. Poate vine vreo idee bună. Cine știe.

    Adrian Dedu
    Adrian Dedu

    După trei sferturi de zi în care padelasem în jur de 15 km cu două mici pauze, se lăsase seara și soarele se pregătea să apună curând. Noi padelam pe-un canal pe unde nu circulă nicio barcă, plin de vegetație și în mintea mea era mereu un pitic care-mi spunea că sunt și ochi care ne tot urmăresc de pe mal, așa cum Gollum îi urmărea pe hobiți în drumul lor spre Mordor. Trebuia să acostăm undeva, să ne găsim un loc unde să rămânem peste noapte. Pe mal numai stuf și sălcii și aparent niciun loc unde să acostăm. Raze de soare ale apusului se strecurau printre stuf, mângâind ușor luciul apei calme și contrastând cu umbra copacilor de pe mal. La un moment dat, printre vegetație se întrezărește un loc relativ potrivit unde puteam trage caiacele pe mal. Prima oară a acostat Ștefan, apoi urmam noi. Numai că, înainte de asta, Ștefan a verificat un pic locul să vadă dacă putem campa. Malul era un pic mai înalt decât nivelul apei cam cu vreo 2 m. După ce a urcat pe mal, se întoarce la noi și strigă în șoaptă: ”cai, sute de cai! Adi, hai repede încoa’!” Am tras rapid caiacul pe mal și am luat camera. Dincolo de mal în fața mea se deschidea un câmp imens cu sute de cai sălbatici, celebrii cai sălbatici din Deltă de care tot povestesc oamenii. Erau calmi, însă erau momente când o luau la fugă dintr-un capăt în altul al câmpului, răscolind praful în aer. Nu păreau să fie deranjați de prezența noastră dar păstrau o oarecare distanță față de noi. Am așteptat o perioadă de timp ca soarele să ofere scena perfectă cu lumina sa, însă nu era foarte simplu să aliniezi caii cu soarele. În timp ce stăteam jos în iarbă și așteptam să mai cadă soarele-n pământ, caii au luat-o brusc la fugă fix în direcția opusă unde apunea acesta. Așa că am luat-o la fugă în paralel cu ei și camera în mână.

    Padurea Letea
    Apus la Letea

    A fost o cursă nebună de vreo 2-300 de metri printre iarbă densă și gropile făcute de copitele lor în pământul înmuiat de ploile din zilele anterioare. La un moment dat m-am oprit, însă caii tot galopau înainte iar eu gâfâind m-am așezat pe pământ să-mi trag sufletul, oarecum dezamăgit că nu reușisem să-mi fac compoziția perfectă din capul meu. Îi priveam respirând alert, cum alegau în distanță. Mă gândesc să-mi pregătesc camera pentru orice eventualitate. Cu ochii-n ecran,rotesc rotiția camerei scăzând timpul de expunere și pun ISO-ul pe automat. Ridic privirea și fața mi se înseninează brusc. Herghelia o ia îndărăt spre mine. Direct spre mine. Eram în dubii dacă să rămân pe poziție sau să o iau la fugă pentru că riscam să fiu călcat în… copite. Însă fix înainte să mă ridic și s-o iau la fugă, caii m-au observat și au virat ușor direct spre locul unde apunea soarele. Erau deja în dreptul luminii apusului, iar sub mine se simțea cum literalmente duduie pământul. Transpirasem, respiram alert iar pulsul o luase razna. Țânțarii profitau de ocazie din toate direcțiile dar adrenalina era prea mare ca să-i pot băga în seamă. Îndrept camera spre soare și încep să trag.

    Padurea Letea
    https://www.facebook.com/dedu.adrian

    Ce emoție! Ce trăire! Ce fericire! Ce momente unice îți poate oferi natura asta sălbatică! Mă simțeam ca într-un adevărat vest sălbatic. Imaginați-vă un pic câteva sunte de cai galopând și nechezând răsunător, ridicând tot praful în sus și în același timp făcând pământul să vibreze sub tine, iar soarele lumina întreaga scenă într-o lumină perfectă. Uitasem limba română. Bâjbâiam niște cuvinte în încercarea de a mă ciupi să văd dacă nu care cumva visez. Vezi tu, când natura îmi oferă astfel de momente unice, mă face să mă simt dator față de ea. Îmi vine să dau și mai mult înapoi în semn de mulțumire iar prin fotografia mea voi face asta, cât îmi stă în putință.

    Padurea Letea
    Apus la Letea

    În Delta Dunării trăiesc, în deplină libertate, aproximativ 4000 de cai, hai să le spunem sălbatici. Deși, ei la origine sunt sălbăticiți. Lipovenii din Deltă, deși erau pescari, au adus cu ei și cai atunci când s-au stabilit aici fugind din Rusia de reformele religioase ale țarului Petru cel Mare. Mult mai târziu, în perioada comunistă, în Deltă au existat ferme de cai ce furnizau carne pentru export, mai ales în Italia. Prin anii ’80, la o asemnea fermă din Sfântu Gheorge a apărut o boală virală, febra aftoasă și caii au fost lăsați în libertate. Cei care au supraviețuit bolii, împreună cu caii abandonați de localnicii din Deltă mutați la oraș, sunt strămoșii actualilor cai sălbatici pe care îi vedeți în aceste imagini. Cei care au rezistat secetei și căldurii verilor, precum și frigului iernii, s-au sălbăticit în timp. Au căpătat un instinct de turmă, s-au organizat în herghelii, au devenit mai rezistenți și au început să folosească ca hrană vegetația aspră de stepă. Dar caii sălbatici nu reprezintă o rasă disctinctă. Fiind robuști, înalți și cu alură zveltă, se pare că acești cai care trăiesc în libertate în Delta Dunării sunt, totuși, un amestec între rasa Huțul și calul arab. Calul Huțul este singura rasă românească, formată în pădurile Bucovinei și are o mare rezistență la frigul iernii. Rasa Huțul se menține acum în herghelia Lucina din județul Suceava. Calul arab este adaptat la căldura și nisipul deșertic, astfel că secretul surpaviețuirii calului sălbatic din Deltă este împerecherea de-a lungul timpului a acestor două rase.

    Send this to a friend